Îmi urlă-n somn o întrebare,
Cu gura sa nesărutată,
Și nedormita ei culoare,
Mă cheamă-n zori la judecată.

ÃŽn zbuciumatul gust ce doare,
Născut din somnul bătrânesc,
Se-aude ,,Doamne, spune-mi care
E vina mea, de mă lovesc ?

Când clorofila-n mine plânge,
Din umbra fără de curaj,
În resemnatul, verde sânge,
Îmi pun tristețea în somaj.

Eu nu mai vreau noaptea stăpână,
Am să mă-nalț din umbra sa,
Cu un domol sărut de mână,
S-o las s-apună-n mintea mea.

Să-mi fac privirile coloane,
Pe ele templul meu să-l scriu,
Că-mi geme pagina de foame,
Și versu-mi naște sângeriu.