De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală,
Scoatem lumii adormite carapacea de sineală,
Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită,
Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită.

Prinși în clește de un ornic ce se strânge și destinde,
Sprijinim Nemărginirea, făr' a ști a o cuprinde,
Vis dând graiului și firii, vanitoși să tragem dâre
Peste treptele uitării - lung urcuș... spre coborâre.

De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte,
- Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, -
Când ajunși la poarta vieții, ea ne-nstrună și înhamă
De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă.

Și când ce-a rămas din toate, ne e peste a-nțelege,
Prorocirile din veacuri, încâlcite și betege,
Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne...
"Toate-s praf...", spunea poetul,... Numai dragostea rămâne!