Era în anotimpul pierdut în memorie
când fata cobora pe cărarea de pe deal,
o așteptam la știubeiul din Luncăreasa.
În clipocitul rotund ca pietrele lui făcute colac
din care țâșnea izvorul cu-n susur sferic,
aici mi-a dăruit întâiul sărut înfocat.
Porumbiștea din coastă foșnea la fiecare adiere de vânt
și sălciile plecaseră mai la vale să se culce,
în somnul lor luna trecea peste dealul cu pruni,
se strecura cu vise în somnul fetelor nemăritate din sat.
Noaptea se apropia cu semne ascunse în păr,
în dealul viei băteau clopotele bisericii a sărbătoare,
se vestea o noapte a Sfintei Marii de vară
în care amurgește timpul o lacrimă arsă.
Pe obrazul ca o piersică pufoasă și coaptă
în vremea strugurilor în pârgă
pe urmele noastre amintirile revin
ca o rază de soare pe tâmple.

Nu știu dacă știubeiul fermecat mai există
dar chipul tău șipotește-n apă
și-mi lasă setea-n cuvinte.