toate rănile-astea singură mi le-am făcut,
alunecând pe patinoarul altei identități;
acum scriu să-mi scurteze detenția;
am auzit că poveștile condamnaților ies prin acoperișuri,
asemenea unor coșuri, eliberând în aer fumuri de libertate,
apoi se dispersează în pulbere,
pe tratatele despre câinii din oameni, de unde
vâslesc înspre primele pagini întrebări și răspunsuri frivole:
ce e timpul, dacă nu un ghem de crime
împins cu piciorul din poartă-n poartă,
până se umple tabela de marcaj cu goluri?
ce e creierul, dacă nu o busolă defectă,
cu acele fixate în coșmarul că toți vom muri singuri?

ultima poveste a fost alimentată
de zvonul trecerii pe la noi
a circului mare din moscova,
biletele s-au epuizat, spectacolul se ține cu ușile-nchise;
aerul iese prin gaura cheii în valuri radioactive;
înăuntru, spectatorii descresc, devin tot mai mici,
până nu se mai deosebesc de copii,
până le iese râsul pe gură roșu și sec.