Știu către ce mă îndrept chiar și atunci când cad printre gunoaie
sau printre șinele de tren mă spulberă viteza unui vânt
și când pe ape dorul mă macină între pietre
când greu m-apasă lutul și rugina
când vine-n grabă peste mine înghețul
sau când oftatul vreunei păsări rătăcite mi se cuibărește în gând.

Știu a doini între buze moi de ciobănaș la fel cum știu să tac
pe treapta sură din cerdac s-ascult cum mână Domnul stelele
prin cer
precum oierul oile spre țarcul din spatele stânei
de-i vară toamnă ori gerul în toi.

Știu cum să-mi curm lacrimile și să le adăpostesc de fiare
chiar printre voi –
fântâni cu umeri goi. Voi cei născuți
cu o inimă în pieptul scut pentru neprevăzut
cu mâini vânjoase
picioare agere și suflet blând de căprioară.

Știu să mă adun știu să mă și împrăștii pe coaste dealuri și
munți
printre lanuri câmpii orașe sate
și-n car de foc de-ar trebui
îndată m-aș sui până să-mi spui... frunză,

dar tu, omule –
„ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire,
inteligență și limbaj articulat din punct de vedere morfologic
prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată
la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și
creierul deosebit de dezvoltat”…

Tu... spre ce te îndrepți când lumea ta e doar o zbatere
pentru o banală poziție de drepți?!