Când vreau să-mi trasez marginile,
constat că sunt din ce în ce mai departe de inimă.
Pun degetul pe geam și-mi văd o margine
imprimată pe ceva ireal, căci geamul
nu e geam dacă nu-l numesc.
Îmi mut privirea spre soarele roșu
din marginea muchiei
și-mi văd acolo o altă margine provizorie,
într-o altă amprentă, pe un alt geam iluzoriu,
prin care nu privesc, ci sunt privit.

Cine sunt eu, cel de dincolo
de vârful degetului care desenează
pe sticla aburită?
Nu sunt oare lumea care intră
prin toate ferestrele trupului
în degetul care s-a oprit acum
spre a arăta cercurile concentrice
trasate de zborul ciorilor?
Ce este acest du-te-vino
dintre carne și aer
dacă nu eu?

Îmi retrag mâna încet.
Inima care-mi palpită între coaste
e și ea un gând mai vechi,
dar tot gând.