Împing noaptea pe geam și plec
sting lumina și las lampa de veghe,
să se creadă că dorm în mod obișnuit.

Tu aștepți la îngemănarea întunericului cu lumina lunii,
nimic nu poate fi mai frumos decât culcușul în fânul uscat, proaspăt
la umbra teiului fulgerat de poezie
unde nicio dragoste nu rezistă văpăii universului,
greierii își iau viorile și fug
în ierburile coapte să concerteze ivirea dimineții
fără niciun dirijor.

Am lăsat cuvintele-n tăcerea subțire cu adieri de vânt,
am pus pe seama stelelor privirea pe sub pleoape
ca și cum aș săpa fântâni în ochii tăi cosmici
ce nu lasă niciun gest nerăsplătit cu iubire
și foamea-i o floare îmbobocită-n zori
când se deschid cerurile și îngerii se retrag
eliberați de povara de pe umărul păcatului.

Dimineața stoarce lacrimile nopții peste verde,
lumina taie cu raze, cărare printre copaci
și-n inimi se aude cântecul flautului celest
însoțit de bucuria ce absoarbe tumultul.

Dumnezeu cu fața luminată de aștri
privește miracolul vieții și meditează.