Departe, în zare, este o nuntă de oameni tineri.
Cîte puțin drumul devine mai larg,
mai prăfuit, mai alb, cu cît trag lumea mai aproape de ochii mei.

Departe și cu vreo jumătate de secol mai înainte,
erau acolo istorii încă noi din piatră și oțel,
biserici cu hram nou, străzi asfaltate cu blocuri noi,
cartiere și hoteluri cu recepționere ca niște stewardese.

Atîtea nave și atîtea cruci care au căzut.
Din aer, din apă, din sticlă.
Și cine sînt eu, cu drumul meu de țară pustiu,
să pot pretinde că sînt mai tare și mai vie decît ele?
Vine un timp cînd drumul curge tot în zare,
o vreme cînd nunta aceea este casă de piatră,
unde cerul se unește cu pămîntul.

Iar eu îmi amintesc de Nausicaa și Calypso,
și de toate fecioarele și nimfele fără noroc.