ÃŽmi pier iluziile ca anotimpurile ce se despart
rupte de culoare
Și nu mai știu în ce loc mă aflu
Dacă nu cumva zările sunt prea lungi
pentru libertățile mele

Și îmi promit să învăț
să merg
cu fruntea sprijinită de soare
să-mi cuprind tăcerile într-o taină de aur
să am curaj în acest balans
prin fiorduri neștiute
decât de prea mult suflet
prea mult suflet...
Să dau mâna cu tatăl meu de dincolo
Să cred că toate eternitățile sunt aici
pentru totdeauna

Azi e înnorat
Fata aceea m-a salutat din fereastră
Merg printre ziduri