Moartea-i un fel de a spune sfârşitului,
tot ce-i viu îl are în celule
şi se regenerează prin datul creaţiei.

Mai conştient sau mai puţin, capătul există ,
limitele sunt, dar pot creÅŸte
şi lumea nu se termină curând.

Cum o albină-n stup are menirea sa,
am învăţat să-mi respect convingerile formate
ÅŸi mai presus de toate oamenii ÅŸi natura
liniile drepte.

Păstrez în gânduri cuvintele de uşurare
lumina lor ce-mi alină sufletul
şi nu cred în orbitoare străfulgerari.

Oasele mele înfloresc la căldură
şi firesc se-mbracă-n muşchi şi piele
dând glas trupului într-un violoncel
mângâiat pe corzi de o femeie.

Cu răbdare ucid nevredicul din mine,
las ferestrele deschise să intre aerul
ÅŸi-l respir curat,
scriu pe albele file
tot ce mă învăluie în mister,
sunt ca o primăvară timpurie
ce se rostogoleşte plină de schimbări.