Să te întinzi încet pe spate într-o barcă,
atunci când simți că parcă mintea-ți s-a-necat
și că ar fi, de-ai strânge-o-n palme, udă leoarcă,
dar o poți stoarce și-o poți pune la uscat.

Să te sărute geana soarelui în palmă,
când al tău braț vrea să adoarmă-ngreunat
și simți a mării unduire tot mai calmă,
când de povești îți este pieptul îngânat.

Să îți vorbească numai liniștea pe buze,
atunci când zgomotul din tine-a devenit
prea serios, dar învelindu-se în scuze,
el s-ar retrage îmblânzit și stânjenit.

Lași buruienile de gânduri să se scurgă
din a ta luntre, ce se leagănă spre cer,
le vezi, când sunete de pian încep să curgă,
evanescența, ce-i cuprinsă de mister.

Pe șoapte moi să te așezi, ca pe o pernă
catifelată, cu miros de trandafir,
iar calmul tandru, inundând lumea internă,
ca luciul apei, va surâde a safir.

Lași ochii grei și îmbătați, să se închidă
sub diafan păienjeniș de asfințit,
sub acea vrajă ce alunecă lichidă
și îți atinge adâncimi ce-au amuțit.

Când se cufundă chiar și vâslele în vise
și-adie luna, deghizată într-un nai,
te simți un nufăr cu petalele deschise,
plutind pe nori cu suflet cald și fără grai.