Pulsând rugi
în inima nopții,
înaintez pipăindu-mi
cuvintele.
Fur de la tine o literă,
de la ea o silabă
și uite așa,
încropesc o poezie.
Muza îmi surpă creația
după multe căutări,
în bezna talentului.
Ochiul meu,
animal de pradă își caută
și el menirea,
stârnind oceanul,
care mă lovește ritmic
în timpane!
Îi cade nopții cortina,
doar ca Tempel-Tuttle
să mă îmbrace în Leonidele ei,
pistrui licăriți
pe fața destinului.
- VIAȚĂ!
Ascunde-mi simțirea Lurianică,
să nu mă dezamăgească
vreodată
și înverzește-mă-n istoria țărânei.
Stiu!
Mi-am răscumpărat cu moartea
acele nopți de căutări,
când totu-i somn,
doar eu sunt ziuă
și durere
și inimă…
și mai ce Doamne?
...și mai ce?
Știu!
Sunt frământarea
din contracția copacului,
care nu-și mai poate înăbuși
hohotul pădurii,
într-un tablou abia început!
Udă-mă cu speranța-n foșnet
de aureole inconsistente,
în jurul cuvintelor poezii!
Dacă aș înceta
să văd,
să aud,
mi-ai croi norii
pe măsura visului,
ca Platon să-si uite dialogurile?
Ori m-ai vinde în Egina,
să nu-mi mai suporți prezența!
Cer și pământ,
materiale consistente
de Facere-a Lumii,
le voi îngropa sistematic,
pentru a afla secretul
Învierii din Morți,
geologic redescoperit
în dimineața vrerii mele.