Cu trenul de noapte am despicat straturile de întuneric
prin munții de îndoieli și spaime până-n câmpiile sudului,
în liniștea spartă rar de câțiva petrecăreți confuzi
și murmurul lor înăbușit de gustul sticlelor de vin.
Numai somnul patimilor stă închis în piept,
palmele înoată sub capul greu de căutări
când tu cazi peste mine cu pulpele grele
și părul răvășit de un vânt al pustiei care ademenește.
Dimineață vom ajunge în portul albastru de lumină,
nimeni nu știe de ce venim și unde vom sta locului,
doar gara și țipătul unui pescăruș ne va trezi din letargie
și poate sirena unui vapor alunecând pe valuri
nu prea departe de țărm, dar cu imboldul plecării
peste mările și oceanele acoperite cu același cer
sub care noi am omorât noaptea și descoperit bucuria zilei
ca niște oșteni scăpați de iluzii și temeri
porniți să descoperim zbaterea crudă a vieții
și să ne iubim, să ne iubim.