poate așa se plăzmuiește existenta
din tristeți fugare și picături de ploaie
când amintirea rămâne singurul lucru cert

ajută-mă Doamne să o iau de la început
să se usuce odată mlaștină asta din mine
și iartă-mă că îmi fac griji
pentru ființă mea vremelnică

știu că nu Tu ai făcut tunelul durerii atât de lung
de vină e întunericul acesta ce-mi atârnă
la fereastră ca un steag
masca aceasta pe care sunt obligată să o port zilnic

sau poate primăvara asta eșuată
într-un zar negru fără puncte