privirea ți-a trădat atracția pentru bărbații cu barbă,
pentru neîngrijiți, cei care lasă liber animalul,
apoi, când s-a simțit nevoia vorbelor, ai zis că
singurii bărboși pe care i-ai iubit au fost piticii tăi pe creier,
una dintre cele mai reale forme de dragoste,
doar că ajunsesem să cred că piticii mei și piticii tăi
pot crește în aceeași casă și, după zile lungi de muncă,
se pot bucura împreună la un popcorn de fericirea
care se așterne încet peste lucruri, albă că zăpada –
nu e simplu să crezi în ce nu există și atunci apare
circul pe care l-am făcut în bucătărie, în dormitor și
în parcul în care intraserăm prima oară și grupuri mici
de turiști tăceau în dreptul nostru, pufnind pe ascuns,
(e așa de trist când lumea râde la circ de pitici) –
așadar, sinceritatea ne-a înstrăinat, furia ne-a adâncit,
crede-mă că nu e închipuire atunci când mă rupe
gândul la tot ce ne-am dorit, la amintirile
vizitate ca niște bisericuțe de țară în care
te descoperi și îți asculți modestia, fragilitatea,
când liniștea cuprinde sunete și respinge cuvinte –
cum de încape toată suferința într-un corp atât de mic,
corpul ăsta asamblat de îmbrățișarea noastră în iarna
în care am înțeles din bătaia vântului voința munților,
cum se poate să nu fi ghicit ce stă la pândă în spatele
baricadelor ridicate cu mândrie, cu frică revoluționară,
folosind greșit cărțile ca pe niște buldozere disciplinate,
gata să niveleze jungla interioară în clinchetul speranțelor
agățate de oglinzile retrovizoare, să poarte noroc –
dar iată, azi piticii tăi se întorc de la lucru cântând
și piticii mei se îndreaptă obosiți spre altă casă,
cu pașii lor apăsați, de muncitori cu poezie în unelte,
vin să vegheze creierul ce așteaptă sărutul de trezire