voi ce sunaţi din micul Paris,
aici berzele-şi caută cuibul pe cer
și maidanezii'și strigă dorul de casă,
certăreți, doi viermi într-un cuib de
copac
îşi vor locul de joacă'ntro cracă
cu obloane deschise în muguri,
dulce casă, în merele coapte, ei cată


alo! micul Paris?
oameni pictaţi cu feţele-n poală
se întorc, cei plecaţi de demult-
am văzut tramvaie goale cum trec
un vultur cu lacrimi oarbe, în gară,
pomană vă faceţi, reavăn pământul,
apa cetăţii o scurge, cișmea ruginită
păcatele-ți spală

doar melcul nu-i singur, își poartă
a lui casă,
adevărat amanet sufletesc,
când licuricii se aprind ca asfaltul
printre atâtea statui decorate
două fiinţe cu greaua povară
din luxul cetății, uitat de o țară
ei, greul urnesc

în oraşul cel mare, din micul Paris
nu mai e loc pentru iarba verde
de acasă,
la graniţa lui, chipuri pictate
în poală sfârșesc,
anii puţini ce-au rămas
din ochii triști, prinși într-o sfoară,
spre gara ce are'o cișmea ruginită,
pornesc,
dar dorul rămâne statuie de ceară.