vântul împrăştie suflete
deasupra oraÅŸului,
pasărea nopţii îşi flutură aripile
peste odăi suprapuse,
peste visele violete,
peste acoperişuri tăcute,


iar pietrele,
of, pietrele încastrând
ermetic
singurătatea eternului
la marginea drumului

doar colbul mă recunoaşte
după ecoul oval al gândului
care nu mai atinge pământul
până departe,
unde lutul poartă amprenta sufletelor
şi mă strigă teluric
pe nume,
cu rezonanţe adânci,
în gropi
rectangulare