Când conspirau cum să atace turma,
le-am opus poezia,
când îşi ascuţeau colţii,
când făceau prăpăd sfârtecând oile,
le-am opus lenea şi somnul;
când mi-au explicat foarte clar
că toţi, absolut toţi,
chiar şi leneşii şi poeţii –
mai ales poeţii –
trebuie să urle împreună cu lupii,
le-am adus scutiri medicale
din care reieşea foarte clar
că, pe urletul meu, nu se poate conta;
când au început să-şi dea seama
că eu unul aduc mai degrabă a oaie decât a lup,
m-au pus să behăi în faţa comisiei
ca să se convingă dacă am vocea corespunzătoare
pentru a fi trimis de ei
pre limba oilor,
în mijlocul oilor,
dar am făcut pe prostul
(prost ca oaia!)
atât de bine, încât au început să râdă
şi, mulţumiţi de sine,
în cele din urmă, m-au lăsat în pace.

N-am avut însă, niciodată, curajul
să-i înfrunt pe faţă,
nici să mărturisesc răspicat adevărul
care mă ţine în viaţă
şi care-i deosebeşte pe lupi de oi,
pentru că nu am vocaţie de martir.
Aici cred că trebuie lucrat,
până când poporul oilor sacrificate
o să-i hărţuiască zilnic pe lupi
cu mărturia de credinţă a oilor
şi lupii, înnebuniţi,
nu vor mai şti cum să scape
de la înecul în sânge de oaie !


(din volumul „Și totuși, rodim” - 2007)