(- Bunicule, poveştile-s adevărate?

- Nepoate, asta este adevărată!

- Dar adevărate nu sunt toate?

-Ba da... Pentru că a fost odată...)

Imediat după ultimul război,

Într-o vară sticloasă cu secetă mare,

Am aranjat cu năduf jugul pe boi

În mugurul dimineţii-Pe răcoare.

Cu carul aveam foarte mult de mers,

Să aduc apă vie dintr-un izvor...

Grijuliu butoaiele cu cep le-am șters

Åži-am pus pe ele un vechi covor.

Deoarece coviltirul nu-l mai aveam

Iar pudra din colb grozav se vâltura,

Prin ciulinii secetei chiar îmi doream:

Să-mi feresc de praf încărcărtura.

(-Bunicule ce înseamnă pudră?

-Na! Este aia ce își dă mă-ta pe față

Să pară mai frumoasă și mândră

Pentru taică-tu... Ca orice soață!

-Da bunica se dă cu colb din drum?

-Nepoate ăla-i pleonasmul vieții,

Pudra n-o mai ajută de acum-

Trecută este de vâltoarea tinereții...)

Aveam fân... Destul în carul meu!

Of! Am pus şi un butoi sălciu cu apă...

Până la gară drumul era foarte greu

Iar de sete boii nu mai trag şi crapă;

Pe cap țineam pălăria aceea din paie,

Galbenă, cu borul mare pentru umbră;

Totuși pe lutul uscat curgeau şiroaie

Din trupul meu sărat de setea sumbră...

........................

Pustiu în drum îmi era mereu!

Copile, tristeţea nu-i așa... Un ifos...

Mă simțeam singur- Singurul zmeu

Scăpat cu greu de tifos...

Prietenii mei dragi-Din cei mai buni

Au scăpat de-atunci în veci de sete!

I-am îngropat pe toți într-o zi de Luni:

Slăbiți de foame-Rămaşi schelete...

(-Bunica ta, dragă nepoate,

Rămasă grea cu draga mamă-ta,

Rugăciuni rostea în fiecare noapte

Să nu le împărtășim soarta...)

.......................

Ajuns la pârâiaș în târziul din amiazi,

Butoaiele cu apă le-am umplut.

Soarele topea tot ÅŸi cetinile de brazi,

Opincile-mi fierbinţi se lipeau în lut.

Am dat drumul la boi pe un imaÅŸ

Să pască liberi lângă gară-n uscăciune...

Obosit şi după umbră pătimaş

Am intrat într-un vagon de cărbune.

Se afla cumva la umbra unui dâmb-

Umbra îi era precum o părere

Dată de un copac crescut cam strâmb

Peste vagon în toropeală și plăcere...

Am așezat o bucată zdrelită de carton

Peste praful lipicios de hume

Şi am intrat curând în cel mai dulce ton

Cu visele ÅŸi clipele mai bune...

Pe patul trist, improvizat, eram uitat-

Rătăcit în colţul unui rai de vis

Cu sufletul pierdut-ÃŽn veci amanetat

Din iad într-un himeric paradis!

De era real sau aievea-Nu mai ÅŸtiam

Când ochii pe jumătate i-am deschis;

Era întuneric beznă şi credeam

Că-n moarte sunt pe veci proscris...

Am sărit buimac drept în picioare!

De boi, atunci, mi-am amintit;

Privind în gol liniştea tulburătoare

Spre mine-o mână albă am zărit...

Uimit am îngheţat de spaimă:

Mâna plutea... Ciudat mai strălucea!

Prin întuneric misterioasa ştimă

Himeric se ondula, se răsucea...

M-a atins pe pieptul dezgolit,

Apoi lin spre podea mă împinse;

De praful negru m-am simțit lipit

Când totul în juru-mi se aprinse...

Ardea vagonul cu zgomot infernal

Trosnind de se cutremura pământul!

Simţeam în nări un miros carnal

Că mă frigea în vâlvătaie: Vântul...

......................

( Nepotul se uita uimit

Cu ochii-i de cicoare;

Era puţin nedumerit-

Din ce motive oare? )

În gară se făceau manevre

Iar o cisternă la vale a scăpat;

ÃŽn acele viziuni-Minerve,

O mâna albă m-a salvat...

Un înger poate că s-a îndurat!

Să fie al meu înger păzitor?

ÃŽnduioÅŸat de sufletu-mi curat

În ceasul cel răzbunător?

(Nu-i minciună... Este adevărat!

Şi acum la ceas de bătrăneţe

Un puişor de înger m-a salvat

De singurătatea lungă şi tristeţe...)

Emilian Oniciuc-2014

Refăcut: 17.05.2023