Era încă noapte la cinci,
începuse sub un tei să picure,
dor mărunt de-o ploaie indiană,
mirosea a iubit, conjugal,
o să dau totul, o să mizez mult
pe cai, turnuri, pe-a mea regină

Iubito_Una,
m-ai sărutat când am plecat c-un rucsac
la un turnir șahist, cu gândul la
somnul dintre runde,
știi, abia aștept ziua și întunericul —
o să-l visez a doua oară în viață
pe poetul meu mentor,
magul, "necunoscutul ferestrelor",
Ion Caraion

Teii sunt copacii înțelepți,
soldații pădurii Somovei, încolonați,
stejarii au și ei un miros de codru, crâng,
mirosul teluric vine prin flori, ghinde,
salcâmii cu mâneci albe uscate, șifonate
așteaptă încă stropi
averse binecuvântate,
norii, o ceață matinală
precum un fier de călcat,
castanii mai înfloresc încă — ieri
m-am gândit să rup o piramidă florală
pentru tine, iubito, s-o așez în vază acasă,
mi-am pus flori de tei în cafeaua Lavazza
luată din dozatorul de la spălătoria
mașinilor,
am pozat paharul cu flori aromate
în el și pe el

Acum trec prin țară și soarele stă călare
ca Sfântul Ilie pe nori într-un caier
galben-cenușiu de lână sau in,
trimite raze paralele ca un evantai,
la atacul zilei printr-un calm cireșar,
o să-l visez pe Ion Caraion
cum mângâie cu ochii săi albaștri
cireșele, piersicile, prunele verzi ringlote
și puii care se coc în crengile gutuilor,
așteptați de el să prindă puf până-n toamnă

Carele de război,
carele de foc solar
carele mici, carele mari,
să veniți altădată, ușor,
acum doar caierul și caietul cu manuscrise,
Sfântul Ilie și magul Ion Caraion
să mă ajute
să mă întorc viu în cer
din turnirul șahist-literar