Poezia nu este știință
ci natura noastră vie,
sălbatică-n artă

Peisajul de-oriunde
ajunge îndrăgostit
de acei oameni
care-l văd și se roagă liric
pentru viitoru-i cuminte,
nezbuciumat,
nu pentru "performanțe" poetice -
joc irosit de cuvinte

Eu nu-s poet, nu-s artist,
sunt simplu om, c-un rost de a fi,
n-am ambiții,
abia mă recunosc ca persoană
dintr-o lugubră,
dar frământată ființă umană
abia atunci
când ating versurile
umplute ochi ca găvanul în stâncă
de sub Padina Popii la Piatra Craiului

Se adună apa inspirației mele
din cer și munte
ca în jgheabul crăpat de la
Baza de Tratament Băile Tușnad,
par eu însumi
rezidit parțial
după un timp cu tot
ce le-a căzut turiștilor — dopuri, peturi,
sticle, agrafe, cercei,
butoni de cămăși elegante,
fire de păr ori stropi de sudoare
în Ardeal,
chiar și stropii de sânge
adunați nopți la rând de pitici pe front,
adâncimi în pământul nesfânt, dar bolnav
decenii și veacuri
din mândria habsburgică,
hotar afirmării noastre mai mari

Vederea pleacă mereu
în ținutul Tușnad-Ciomatu
către orice apus
ce taie luminos vârfurile
Munților Harghita
dacă a plouat neîncetat
în după-amiezile verilor
ca dintr-o fântână a norilor
în formă de ciupercă
fantastică de ape în circuit

De la un izvor termal intermitent
de la Băile cerului din Mitteleuropa
iarna pășesc pe rănile verii,
primăvara pe trupul
încolăcit la pământ al toamnei,
iar vara mă cațăr cu frate-miu,
cu familiile noastre
pe alt anotimp al Ciomatului Mare
după ce-am cules zmeura
lăsată de urși
și mure din rugii - târâtoare imense
pe-un anotimp în contratimp veșnic
cândva reversibil

Am văzut fagi, brazi, molizi tăiați
pe la câteva sute de cercuri — anii mulți
și doi metri în diametru grosime,
plecau să devină și mobilier, și hârtie

Peisajul venirii tușnadiene în duh
când părinții mei s-au iubit
într-o pensiune cu motivul lalelei predominant
sculptat
în mereu verdea arhitectură secuiască
a fost contemplat și la Harghita-Băi,
pe poarta suspinelor și în gard
aproape de linia ferată
auzind noaptea Oltul

Nu-i de uitat precum nu-i nici plânsul femeii cârlionțate, Salomee-Marie
cu părul castaniu ușor blond,
fără buclele lungi, abia retezate de-un an
cu ochi vioi verzi,
nas acvilin piteștean c-o adâncitură dreaptă spre vârf,
nări alungite de căprioară sprințară,
buze subțiri cu colțuri lăsate
din durerea lepădării forțate
a fetiței spre naștere în '73,
bărbie pătrată cu lacrimile
șiroind ca din burlane
fălcile pronunțate aproape masculin
de la 32 de ani

A păcălit-o Jenică, un locotenent
pe mama Salomee sosită printr-un transfer
din Ardeal cu servciul de-asistentă
la spitalul județean din Constanța –
ca ofițer, tata
s-a mutat și el apoi la Tulcea
după ce a cunoscut-o și s-au luat
la sfatul popular

Cultul
pentru bărbat în detrimentul femeii
la sfârșitul războiului second hand
cel mai scelerat
o fi fost atunci la apogeu
și l-a marcat
într-un mod îngrozitor traumatic

De aceea n-a vrut Jenică al lui Saly
să aibă pe-al treilea copil,
o fetiță rezistentă la toate ale vieții,
ci m-a vrut pe mine,
damnatul la subzistență
să mă știe... supraviețuitor,
înlocuitor al surorii mezine

Ea, mezina, dublul meu
n-a mai deschis ochii
decât în sânge,
ca să-i închidă tăiată
în Raiul din burta mamei