nu știi cum e
să vii de la muncă, să calci asfaltul
de parcă ai plămânul în talpă
și doare

felinarele să fie galbene ca înainte și să aibă
limba lor, să crezi o secundă
că mâine va fi mai bine
dacă pleci în căutare de violete și din noaptea asta
o să faci un cer de petale,
doar să miroși cerul
să nu-l mai vezi
să simți că ai rămas doar tu
și frumusețea lumii
și nici luna nu te privește, nici morții nu te compătimesc
când te uiți în oglindă
să nu îți amintești că ești mult prea singur
ca un câine a cărui urină a devenit albastră,
iar stelele
sunt atât de multe.

nu știi cum e când
gențiana apusului devine o femeie
care te privește mut și pasiv agresiv
de pe mașini, dintre frunze
direct în casă,
făcându-te să plângi
de parcă ar fi lacrimi palide
de dragoste.

să vrei
să mai găsești puțină înghețată în frigider,
poate ai o șansă să-ți mâingâie inima
ca o cremă de gălbenele,
inima noastră
amuletă în plumb topit

nu știi.