Într-un oraș fără nume,
pietrele își strâng genunchii
și mă privesc fără milă,
drumul e doar un pretext
pentru pașii care se rătăcesc.

Între ziduri de bronz și uitare,
cineva a sculptat amintiri
și le-a vândut la intrare –
costă puțin să fii altul,
mai mult să rămâi întreg.

În umbra busturilor de zei obosiți,
îmi pun palma pe frunte
și simt frigul adunat din alte mâini,
cine-ar putea să spună
unde se termină statuia și unde începe
tăcerea?

Noaptea se rostogolește ca un ghem,
pe scări câinii visează umbre
și luna își cântă plecarea,
într-un aer înghețat ce se lipește de piele
ca un nume uitat.