Crișul m-a chemat
la taifas cu apele sale
iar aleea și-a deschis sufletul
pașilor mei atenți la detalii
arborii, părintește, și-au pus crengile goale
peste umerii mei orfani de atingeri
iar lumina mi-a zâmbit ștrengărește
strecurându-și zâmbetul printre nori

un tren a trecut grăbit ca un vis
atunci când se apropie dimineața
un clopot a bătut din inima mânăstirii
așteptând răspunsul puternic
al inimii mele

sunt acum, sunt aici
martor al unei zile de iarnă
fără pic de zăpadă
martor al unei ierbi
care și-a ascuns verdele
sub patul de frunze
ca pe o neprețuită comoară
martor al unei dureri
care rămâne în urmă
neputând să țină pas
cu poemul