prima dată când nu am murit
a fost acea zi îngăduitoare

Dumnezeu
umbla din cameră în cameră,
Îl vedeam cum oprește din întuneric
și totul i se supunea Lui

mirosea a viață udă, splendidă
a flori cenușii
iradiate de inimi transpirând în jurul celor dragi

ce liniște frumoasă când ochii tăi cresc afară din orbite
și cuprind mai sus de această lume
mai sus decât toate celelalte lumi în care te-ai fi îndoit să exiști

câteodată sufletul ne ocolește și începe să facă minuni

ochii mei izbindu-se
de imaginea clară a unei păsări
ce abia învață să citească în aer.