nu am decât un vas de aramă în care amestec până la transparență furiile

cresc din frunte ca și când norii ar cădea colorându-mi fiecare umbra

mă dor cireșele amare din ele storc suferința îngerilor

cercuri lucide ce presimt zvâcnirea imediată a aripilor

prin elixirul timpurilor învolburând tăcerea munților



o parte din haos se prelungește în păduri cealaltă se odihnește în fotoliul din cameră

dincolo de mine sunt oamenii împrăștiați de furtuni amețiți de întuneric

le-aș spune că din lumină numele lor de altădată pot crește rădăcini

ce curg până în punctul invizibil al nașterilor



de acolo pe neaflate căi în trecut nerostuite se-aruncă

încremenind suflete în statui de-alabastru fără capete

privitul înainte devine singurul drum inconștient

pe care și eu și oamenii și statuile bâjbâim după viață



nu ne recunoaștem nu vom reuși vreodată să întrezărim altceva decât chipuri străbătute

de liniile întrerupte ale trecerilor pe o parte și cealaltă a sferei

acolo în mijloc cel care se zvârcolește prin materie

își amintește de noi picurați în vasul de aramă al zeilor





* versurile italice: Ela
versurile drepte: Adina