Când scrisul începem a privi
o luptă chioară, de orgolii,
acumulând doar zi de zi,
nimicniciei portofolii,
e semn că ne-am înstrăinat
de artă și natura ei provocatoare,
transformându-ne infatuat
în triste, sterpe, umbre-amăgitoare.

Deveniți, dar nu din întâmplare,
ci dintr-o proprie voință,
doar pete alandala de culoare,
într-un tablou de răzmeriță
a firii de artist,
privindu-l dinauntru, sau de-afară,
spectacolul devine trist.

Pesimist,
vizitatorul, fire curioasă,
derutat, dar încă altruist,
consumator de coloristică frumoasă,
încearcă să descurajeze-n fașă
murdărirea prin cuvânt,
aplanând revolta împotriva artei, ce riscă să ia avânt.

Trezit, ca dintr-un coșmar,
artistul,
ce nu avea habar
că picase-ntr-o capcană a păcatului fără hotar,
agață altruismul,
văzând finalitatea și eficiența lui ca pe-o doctrină:
...calea spre lumină.