Oh, Doamne!...dacă este fel,
te rog, sfârșitul, Tu abate-Mi.
De nu, voi fi al lumii miel:
urma-voi calea Mea de patemi.

Plângând umil, stătea-n genunchi,
plecat cu capul spre țărână,
fiindu-I prinse în mănunchi,
sub barbă, mână printre mână.

În ochi cu lacrimi și în gând
cu remușcări și glas de culpă
a zis; "pe care-o să-L sărut
e El!"... se duce și-L sărută.

Își poartă pasul către El
soldați ce-n lanțuri Îl îmbracă;
în lanțuri care soarta Sa
o plâng de inima îți seacă.

Apostolii plângeau în cor,
purtând în ei durere mare,
iar Petru Simon - dirijor,
plângea din toți cu mult mai tare.

Erau cu toți prea loviți,
purtau prea multă suferință
ca să mai fie răzvrătiți.
Smeriți, cătau spre pocăință.

Pe fruntea Sa țepoșii ghimpi -
cununa patimilor Sale -
își blestemau și ei, plângând,
a lor coruptă ursitoare.

Plângea și lemnul greu și sfânt,
plângea a crucii Lui povară,
mulțimi întregi plângeau văzând
cum lemnul crucii Îl doboară.

Râdeau dușmanii Lui cei răi,
gândind ce patimi să-I mai deie.
Voiau să vadă Domnul lor
că-Și stinge ultima scânteie.

Pe drumul patimilor Lui
plângea sudoarea Sa de rege,
plângeau și pietrele în grai
ce nimeni nu-l va înțelege.

Piroanele când au pătruns
cerescul trup în patru locuri,
și norii s-au pornit pe plâns,
să stingă inimile-n focuri.

Plângând, pământul s-a deschis
să lase loc de evadare
și morților ce grai au prins
să plângă-a Lui înmormântare.

Plângea întregul univers,
plângea cerșind a Lui scăpare.
Doar El, smerit, cu chipul șters,
tăcea, spre cer cătând iertare.

Iertare pentru-ai Lui călăi,
iertare pentru-a lumii vină,
iertare pentru fiii Săi
ce însetează de lumină...