Sufletul meu e ca un deșert,
Cu soare puternic și-ucigător,
Furtuni de nisip ce lasă inert,
Omul ce trece , trist muritor.

Nici plantă, nici pom , nimic nu trăiește
Pe-acolo pe unde , apa. lipsește.

Privește deșertul întins și pustiu,
Și uite atent! Un cactus e viu!
Tenace ,îndărătnic , el moartea alungă,
Și caută-n adâncuri la apă s-ajungă.

Ajunge la ea , o soarbe-nsetat,
Dar nu o bea toată.O parte-a păstrat.
Și pentru acea vreme ce va veni ,
Pe apa ascunsă n-o va găsi.

Mi-e milă de cactus ,ce singur trăiește,
Dar uite la el , o floare - nflorește !
Și - atunci mă gândesc , nimic nu dăinuiește ,
Fără speranță - n iubire. Și prețuiește !