Am obosit atîta gîndind cum gîndul meu
Nu obosi să-ți fie doar ție închinat.
Cum singur nu-mi curm traiul acesta blestemat,
Să scap de apăsarea oftatului meu greu?

Cum- lăudîndu-ți chipul și zîmbetul anume,
Și buclele, și ochii la cari mă tot gîndesc-
Nu-mi ostenește graiul, nici vorbe nu-mi lipsesc,
Că pot o zi și-o noapte să te mai strig pe nume?

Cum pașii mei au încă puterea să-nsoțească
Mereu și-oriunde urma și umbra-ți îngerească,
Pierzînd zădarnic viața spre-a inimii ruină?

Și dacă stric atîta hîrtie și cerneală
Scriind de tine; dacă într-asta-i vreo greșeală,
De vină e Amor, nu arta mea-i de vină!