La ora două din noapte, în încăperea subterană ce adăpostește redacția unui ziar din Osaka, oraș aflat sub alarmă aeriană, într-o clipă leneșă, de extremă plictiseală, pe când așteptam apariția zgomotului copleșitor al motoarelor unui B29 care avea să umple cerul chiar deasupra orașului în următoarele cinci minute, mi-am adus aminte de micul sat de pe creasta munților Chugoku, unde îmi evacuasem, cu două-trei zile în urmă, soția și copiii. Locul îți dădea senzația că-i situat mai degrabă în cer, nu în inima muntelui. Bătut de vânturi care suflau invariabil din direcția nord-vest, îl năpădeau buruieni cu flori albastre și nume necunoscute. Dincolo de vremurile ce se vor lăsa peste lume, într-un ungher al acelui podiș, an după an, norii de vară vor pluti, albi și muți, iar nopțile adânci de omăt se vor răsfoi fără foșnet. La acest gând, mă simt copleșit de-o senzație de pustiu, zadarnică. Nici ușurare, nici solitudine, sentimentul era mai aproape de tristețea de-a viețui alunecând pe fundul pupilei închis purpurie a unui animal care și-a ascuns femela într-o văgăună din munți.