Fluvii de sunete trec pe lângă noi.

E doar orașul care-ar vrea să ne spună ceva,
așa cum știe el, pe limba lui de oraș,
trec și oameni, mulți, e-adevărat,
dar ce rost are să-i numeri?

Și ei ne spun ceva pe limba lor,
chiar și tramvaiele au ceva de povestit, firește.

Și ce dacă?

Nimic nu ne atinge,
ce ne interesează pe noi,
e lumea lor, nu a noastră...

Ei n-au cum să știe
că lumea noastră e bine ascunsă,
undeva, în adâncul ochilor tăi,
acolo unde numai eu cred că te pot atinge.

Nici măcar tu,
care crezi că ești mai aproape de tine.