Catedrala avea timpul ei
Iar noi apartineam catedralei.
Eram ecoul a doua lacrimi
Prelinse pe icoanele facatoare de minuni,
Ne despuiasem la intrare
De timpul de afara si
Aproape ca eram goi
Sub tacerea cu care boltile inalte
Ne-au imbracat trupurile.

Radeam amandoi te timpul de afara
Care se izbea cu pieptul,
Ca o pasare deznadajduita,
De ferestrele cu vitralii,
Incercand sa ne fure Catedralei.

Radeam si mangaiam
Cu varfurile degetelor reci
Sticla in locul in care ramaneau
Pene si pete de sange.

Ne-am intins acolo, jos,
Iar eu mi-am lipit fruntea fierbinte,
Desculta,
De dalele reci ale sanului tau.
Sarutul meu inflorise
Intr-o pata rosie pe umarul tau gol,
Urmele dintilor mei
Erau parca niste petale...

Ne infiora putin sanctitatea lucrurilor,
Ne speria putin maretia
Tuburilor de orga,
Ne mira pustietatea locului. Dar noi
Apartineam Catedralei
Si nu trebuia
Sa ne intrebam nimic.

Deodata, te-ai ridicat,
Ti-ai acoperit umerii si, pierduta,
Ai sters cu maneca hainei
Un ochi de sticla
De care ti-as strivit nasul
Incercand sa strapungi departarile.
Am inteles ca ti se facuse dor
De timpul tau,
De timpul de afara
Pe care-l lasasei la intrare, pe prag.






...Te-am lasat sa pleci;
Ai plecat prima,
In urma ta
Eu am mai ramas putin,
Doar cat sa numar invers timpul,
Doar cat sa asez la loc lucrurile,
Sa las totul in ordinea lui fireasca.
Apoi am iesit,
Un lacat mare a cazut
Peste usa inalta,
Mi-am infasurat umerii
In mantia trupului meu
Si m-am departat.

Ma intreb acum, in schitul
Acesta al singuratatii,
Ma-ntreb: o mai exista undeva,
Sub un lacat greu,
Catedrala noastra?