străinul s-a oprit din scris
surâde trist a lumânare –
surâde?
sau vomită oare
în opaițele de lut

nimic nu tremură în casă
se-aud paianjenii cum țes
un fir de gând
cu rostul des
asemeni țoalelor de iarnă

într-o cămașă de in alb
și capul gol
nădragii rupți
așa au fost ai lui desculți
așa se poartă când e singur

în față vrafurile-i tac
sunt mult de mult îngălbenite
atât mănâncă el
cuvinte
își șterge mâinile pe piept

cum măcelarii șterg de sânge
cuțite mari
cârlig
satâre
târăște peste lucruri dâre
precum un melc puțin strivit

dulapurile mute crapă
tablourile cad din cui
deasupra sobei
umbra lui
mai minte focul ce s-a stins

de azi duminică a nins
și din zăpadă-am luat în casă
un om străin
ca o statuie
sau poate doar oglinda șuie
reflectă strâmb ce nu s-a scris

sau ca o mamă-n care pruncul
e mort
dar nu l-a lepădat
cuprind cu grijă chipu-n brațe
sperând să nasc necuvântat

de zâmbet trag ca de un arc
limba
îmi izbește pielea antebrațelor
cuvintele trec prin văzduh
săgeți de sânge
nu există țintă
nu există vânătoare
paznicul poligonului râde
le strânge și le pune pe foc

miroase în lume cum miroase
la țară de crăciun
a carne arsă
a grăsime topită
a leșie fiartă săpun
sau poate că iadului îi e foame

undeva
între crucile cu nume șterse
înnegrite
un cerșetor
a băut de pomană
și doarme
râde în somn el niciodată
nu va tăia nici un porc

auzindu-l parcă
sătenii îmbibați cu țuică
se întorc
și îi deschid cu plugul în piept
o moarte-ngustă
și adâncă

ba unul îl izbește cu piciorul
în gură
și îi strigă:
na veneticule! bagă-n tine!
crapă!
ia și mănâncă!