în craniu
am un șir de locuințe înnegrite de fum
trăiesc acolo de fapt
o vecinătate de gânduri pestrițe
fiecare în proprie singurătate
nu-și dau nici măcar osteneala să se salute
trândave fără căpătâi unul și unul
cu greu își duc veacul de azi până mâine
demult subnutrite sunt doar piele și os
ca triburile din vremea cavernelor
toate-s atinse de melancolie și oboseală
aici nu domnește nici legea celui mai tare nici ajutorul reciproc
pe cont propriu se izolează pe cont propriu există
a venit toamna
iarna e aproape
uneori își părăsesc adăpostul
se duc undeva
pesemne că își pregătesc hibernarea
unele se întorc cu provizii de pradă
altele își pierd urma în veci
locuințele goale se umplu la loc
apăruți ca din senin înlocuitorii
fără risipă de vorbe se fac stăpâni
ridicându-și în jur
ziduri înalte și mai robuste
ooo
după ce în fiecare din cuiburi
adoarme scheletele acestor gânduri palide parcă lipsite de viață
craniul meu se năpustește în iarnă

(Din volumul „Poezie japoneză modernă”, Editura Univers, București, 2003)