În prima zi am zămislit Pământul.
ÃŽn a doua zi l-am studiat
Și l-am împărțit
În fâșii bizare,
Cu ajutorul unor linii,
Pe care le-am numit a treia zi
Paralele si meridiane.
ÃŽn a patra zi,
Am chemat, să mă iubească, ploaia.
M-a înșelat cu propriul meu copil,
Pământul;
Și, din dragostea lor
Împreună cu lacrimile mele,
S-au format, în ziua a cincea,
Mările.
Am ucis ploaia,
Și, dezamăgit,
Mi-am sugrumat copilul,
Pământul,
Storcându-l de mări si apă de lacrimi.
În ziua a șasea,
Am chemat Soarele în ajutor.
Mi-am ars copilul,
Și astfel a dispărut Pământul.
Dar, spre seara celei de a șaptea zi,
După apusul Soarelui,
M-am trezit înconjurat de gratii,
Meridianele si paralelele Pământului stors.
Axa polilor îmi străbătea inima…
Pământul se răzbunase.
Nopțile
Mă lupt cu gratiile din jurul meu,
Paralele si meridiane;
Spre dimineață,
Mă vizitează în detențiune Soarele,
Singurul meu prieten,
Aducându-mi pachete de foc.

Nu zămisliți Soarele din nou,
Căci atunci,
Îl veți împărți în meridiane si paralele,
Veți căuta ploaia,
Îl veți stinge
Și veți sugruma Soarele;
Meridianele vă vor strânge
Iar axa polilor vă va străpunge inima…
Nu zămisliți Soarele.
Paralelele se vor preface în gratii.
Și atunci,
Eu,
Zămislitorul Pământului,
Nu voi mai primi pachete de foc.



din "În noi e un cer mai adevărat"- Tel-Aviv-1984 (C).