tacerea ta s-a spart în mine

si ca un bloc de gheata ma înfior

înteleg acum toate poemele de dragoste-moarte pe care le-am citit

mi-as fi dorit sa nu le fi scris



sunt în umbra lui Dumnezeu

El si-a retras lumina

fara gratia lui sunt un simplu sobolan care musina prin gunoaie

si ce-i mai trist ca nu exista Diavol

Diavolul suntem noi, din cauza asta nu-i simtim prezenta

am devenit imuni la aura pe care o iradiem atât de intens



dupa tine viata se va împarte între mine si mine

cu simpla mentiune ca sufletul meu va fi mort

ce nostim, un omulet arogant, cu un zâmbet pictat pe masca, cu planuri si sperante inventate

care arde în propria-i flacara, un omulet mort



tacerea adânca ca vidul produs de cortina razanta

ma umple de o falsa siguranta, de o falsa încredere în mine

vreau s-o înlocuiesc cu sunetul surparii, sa aud cum pârâie zidurile

vreau mai bine sunetul uraganului, dislocarea ce susura ca o avalansa



în centrul lumii mele singur încorsetat în apocalipsa generala

cu un rânjet demonic pe fata, schimonosit ca un înger idiot sau ca un monstru negru



m-ai aruncat într-un iad lipsit de orice semnificatie

caruia îi dau semnificatia urii de sine ca sa supravietuiesc



am sa-mi gasesc alta autenticitate decât iubirea

sunt condamnat la auto-sfâsiere

atunci când îti întorci privirea, mor