mama
când eram mic m-a învățat că fiecare piatră are o conștiință
dar nu-mi păsa
era un fel de viață ce se juca cu viața
aruncată dintr-o viață în alta
doar că meditau într-o inerție la marginea universului

când jucam baba oarba
în jurul meu escaladau umbre peste umbre
conștiința lor a făcut din viață un punct
un punct care se adună într-o umbră de culoare amară

cînd jucam șotron
viața a devenit un cerc circumscris unei sfere
prinsă-n păpădii bătute de vânt
un drum către centru simetric respins spre tăcere

când bâlbâiam cuvinte
mama le-a povestit florilor înăbușeala gândurilor mele
am crescut și m-am luptat cu mine
să scot la suprafață pentru-a dărui
bâlbâielile unei vieți fără viață concretă

m-am născut printr-o regenerare de celule
furișându-mă în entitatea Lui
în stânga mea se zbate celula lui adam în dreapta eva
în jur se aud freamăte antice răscoale și greve...
doamne nu te îmbolnăvi
că voi muri iar și voi deveni om
iar sufletul va fi aceeași bâlbâială
călătorind dintr-o viață în alta
când piatră *
când umbră ( )
când punct .