E ca și cum ceața ar fi coborât
peste orașul obosit de gri;
puțină culoare, palete de stele
l-ar putea mântui...

Tăciuni aprinși și chipuri de gheață –
totul se ceartă cu sine
și-n tot haosul ăsta rămânem doar noi,
glumind că totul e bine.

Șoapte și șoapte, mâini ce se țin
Strâns, ca să nu se piardă...
Durerea mea mută, un zâmbet senin –
orașul versus o fată.

Sătulă de arme, sătulă de pace,
Afară minciuni, înăuntru război;
nimic nu se-aude, întregul se sparge...
orașul nu ține cu noi.

Și zbuciumul aspru ce-așteaptă culoare
e-un suflet ce cade în gol:
drogul ucide, nepăsarea doar doare –
clișeele versus noi doi.

Să schimbi iar metroul, atât de banal,
Unirii, Izvor sau Titan...
e-un drum ce te duce spre ziua de ieri...
un cerc vicios de oraÈ™.


Alexandra Ivan, 2003