Nu-mi place iarna.
Deloc.
E frig și urât și mort
și decolorat.
Dar când ninge mult,
È™i e searã, È™i mã uit pe geam
nu-mi atinge nimeni afara mea.
Și atunci privind
e realitatea cãlduÈ›ã È™i confortabilã
de interior, când vezi
cã nimeni nu-È›i poate
ajunge în cuib
fiindcã-i zãpadã multã
È™i groasã È™i uniformã È™i nepãtatã,
iar copacii sunt umbre proiectate,
înecate în praf alb,
teleportate de pe o planetã ciudatã
È™i diferitã, nu neapãrat întunecatã È™i pustie.
Când vezi cã nici nu trece nimeni,
nimic nu miÈ™cã
(zãpada È™i iluzia se aÈ™eazã dupã
ce viscolul se liniștește,
dupã ce agitaÈ›ia continuã,
specificã lumii noastre îngheaÈ›ã)
atunci chiar È™tii cã e un vis.
Te uiÈ›i afarã pe geam È™i e doar
poteca ta irealã, nepãtatã, albã
de vise aÈ™teptând sã fie scrise.
Și propriul tãu vis
te poartã prin aerul imparÈ›ial,
liniștit și imaculat de alb, pur și rece
cãtre un loc fãrã gânduri…
Iarna mea se întâmplã
o datã sau de douã ori pe iarnã.
Dupã ninsoare multã
È™i dupã ce viscolul merge
sã se culce în cuibul lui.
Atunci sunt în culcușul meu cald,
(viscolul e o pasãre mare, moartã È™i albã,
cu aripi tari și ude, și are cuib
pe cand eu sunt fiarã È™i am culcuÈ™)
mã uit pe geam È™i-mi vãd
o altã lume, de vise,
și nimeni nu poate ajunge
la mine prin pustiul neumblat.
Fiindcã atunci e doar iarna mea.

10 septembrie 2003