într-o dimineață îmi amintesc
cu certitudine despre calul meu ce murise zîmbind

îl încălecam sfios și călătoream pe litoralul oceanului
citind poeme scrise pe frunze de brusture
cocorii plecau în țările calde cu avionul
și-mi făceau niște semne de bun rămas
eu deveneam oarecum trist fiindcă nu mai aveam nici
un prieten în orașul acela o
ciocîrlie bătea toba profețind apropierea iernii frunzele
cădeau în sus și pămîntul era numai apă calul meu
se înecase de mult iar eu încă nu
fiindcă mă țineam cu două degete de robinet

vecinii bat la ușă ca să
mă certe din cauza inundației dar nimic
nu mai contează decît faptul să nu murim în somn