noi suntem lumina lumii, oamenii,
noi, abia licărind. oboseala ne-nlocuiește
ființele, vocea noastră-i cum
gândul șarpelui. Cu cine ne credem
luptând? abisul grăbit și dezordonat
în valea oaselor galbene.
și lumina luminează-n întuneric,
oamenii, noi, preastinșii. se vorbește
întruna, pe munți și-n gropi
marine: apusul sunt inverșii zori,
condiția noastră de stârvuri. Se adună
unul câte doi, doi câte unul.
am atins partea știută a lumii,
ființele-n parte și oasele pe rând. În
inverși zori am strâns răniții
licărind, noi, gândirea de șarpe.