S-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman

în pipota de aur a peștelui hering –

a fost deodată semn că zeii părtinesc munca cinstită;

de trei, patru ori se umple sacul de pescuit

și tot de-atâtea ori mă dezbrac pân-la brâu,

arunc peștii umezi și grei ca pământul de câmp;

crește din mine cămașa sudorii de muncă,

vine apa la urmă și rupe cămașa aceasta din carne



Rând pe rând mă supun tuturor muncilor vaporului,

peștele trece prin cuțite și se scutură de oase –

numai fructul de carne rămâne și se orânduiește,

mă scufund pân-la subsuori și culeg și aleg

sămânța de pește-ncolțită în sânge mineral.



Muncind mă apăr și mă pregătesc pentru tine

spune sângele meu de treizeci de ani că te-am iubit cum trebuia;

te-am iubit ca un lup întru adăugare –

scuturând cu urletele noastre frunzele din arbori,

ca păsările sub care se rup crengile,

pe firele de telegraf sau pe cablurile de curent electric

de s-a făcut lumina limpede și fără nisip.



Te-am iubit ca un țăran pe grămada de sămânță de grâu,

peste lutul scos să lipim casa,

peste grămada de pietre de var

peste iarba ce-o vor mânca vitele la plug;

peste cărțile-n care oftează sufletele morților –

ca pe-o spălătoreasă, deasupra rufelor stoarse de apă.

Te-am iubit ca tăietorii de marmoră, pe lespezile de monumente,

ca un gropar peste movila de țărână de oase și cranii

și peste tot am fost fără asemănare.



Te-am iubit ca un țesător, pe valuri de pânză proaspătă,

în pământ, deasupra duhurilor și-amenințărilor,

te voi iubi pe stâncile de gheață ale Groenlandei

ca-n fabricile de tutun sub coroana Chesterfîeld

peste pachetele de nicotină și de stronțiu

peste sticlele depozitelor de medicamente,

peste jucăriile de pâslă-ale copiilor;



Prin cenușa lumii te-am iubit și-n umbra macaralelor de zidărie,

pe cimentul șantierelor, peste cutiile de dinamită,

peste pachetele de lapte praf și peste pungile de sare

dar mai mult pe pulberea ce-a mai rămas din pasărea Phenix...



Trece moartea când și când prin fața soarelui,

ia un pumn de pulbere din lună, de-și mai spală fața,

trist mi-aduc aminte că trăiesc pe un vapor de pescuit,

că mai am să te iubesc peste vâslele și plasele din lotcă,

și-amintesc de-apropierea sfântă-n pielei de femeie;

să mă-ntorc la tine dup-o jumătate de an tulbure

să asculți căzând grătarele la cușca ruginită a instinctelor,

pe țesătura de metal și fir a sacilor de pește.



Este undeva o lotcă-ntunecată-a lumii,

zilnic trece ca vapoarele poștale dinspre Anglia,

încărcată pân-la steaguri cu flori albe;

cred că voi putea odată să te-ademenesc și-acolo

și lângă picioarele luntrașului întunecat

să mai dau o față nouă dragostei de tine,

până când, lovindu-ne de malurile Styxului

voi fugi cu tine-n brațe să te apăr și să urlu:

– Zeule, zeule, cred în sângele meu de treizeci de ani,

și-am iubit ca toate animalele pământului tău,

păsuiește-mă cu mare mila ta.



Când am trăit eu pe vaporul de pescuit,

am văzut solzii luminoși ai peștelui hering;

vântul îl strângea pe lângă catarge și lucruri

cum se-adună vara, troienită, sămânța de ulm –

de-aș fi ieșit la semănat cu poala plină de solzi.



Era vremea când se scuturau cămășile de nuntă ale semințelor apelor,

când s-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman

în pipota de aur a peștelui hering...