Pe stâncile care privesc cu nepăsare în abis,
Departe de o lume fățarnică și rece,
Un om stătea și se gândea că-n vis
Izvoarele iubirii nu pot, n-au cum să sece.

„Iubirea poate fi un paradis”, își spune,
„De-i sacru jurământ, sfioasă șoaptă sau îngeresc sărut.
Dar ar putea să-ncapă în rai atâta lume?
De-aceea, se-nțelege, el va rămâne-n veci necunoscut.

E fadă viața fără de iubire,
Iar cu iubire ea este infern:
Promisiuni deșarte, minciuni, nefericire.
E joc al sorții și e chin etern.”

Când stâncile izbite-n van de unde-nvolburate
Sub stele-n noaptea furtunoasă tremurară,
Omul plecă, lovit de-a sale șoapte.
Și nu se mai întoarse niciodată...