Linii galbene ca ligheanul meu…
Așa îi spuneam mamei mereu
când eram copil și zăream pe mijlocul șoselelor
liniile galbene care marcau direcția,
ideea de a merge înainte...
Apoi, timp de vreo 23 de ani aceste linii au dispărut.
Acum au reapărut, și mai galbene,
și mi-au luat senzațiile prin surprindere.
Nu mă gândeam că o sa resimt aceeași singurătate ca în trecut,
când îi șopteam mamei cu înfrigurare culoarea galbenă a ligheanului meu de copil,
în care se îmbăia o întreagă lume de păpuși și simboluri
la fel de galbene si strălucitoare…
Da, senzația acelor linii galbene ca ligheanul meu
este o senzație singulară, împrospătată de ideea cursului nesfârșit al șoselei,
dar contenit, de altfel, de culoarea
care poate dispărea dintr-o dată,
precum eurile noastre fragmentare, pentru alți 23 de ani…