Lacrimi mari cad
pe sufletul meu dezgolit.
Îmi tună în inimă dragostea
și-mi fulgeră șansa că te-am întâlnit.
Vântul îmi suflă ultima șansă de viață,
pe trotuar s-au strâns, ca într-un roi de furnici,
toate visele mele.
și…
ploaia le duce departe, le-neacă în lacrimi.

Rămân în genunchi… cu fața spre cer
mă plouă cu lacrimi,
mă spală în suflet…
mi-e inima seacă – mi-e dragostea moartă
dar…

Speranța e vie.
Și-a înfipt rădăcinile, adânc, în visare
și-și trage, din haos, din negrul pământ,
iubirea eternă
și mă înalță, cu fața curată, cu mâinile ude,
spre raza de soare
dincolo de stratul de fum din care plouă cu lacrimi.