la marginea țării de-i spune românia acoperi vara cu o frunză de brusture
o așezi în geanta de voiaj printre alte lucruri mici și stinghere
nu ai nevoie de gări cu trenuri personale și zgomot de fond
nu mai ești de mult copilul părinților tăi locuiești acum într-o colonie de oameni bătrâni
negurile se înnoadă șerpuiesc printre alte pietre de râu
(doar neoanele rămân veșnice doar neoanele construind anatomii imperfecte)
în fiecare noapte cobori în intimitatea orașului împărțind cu dărnicie
mici suveniruri și bomboane colorate celor fugiți de acasă

dinspre capătul străzii se aud câinii de veghe lătrând către ziua ce se lasă atât de mult așteptată
luna cade abrupt peste blocurile cu pomi la ferestre intră în casele oamenilor de sticlă și tace
miroase a colivă a frică de moarte mai precis a pământ de flori
tatăl tău construiește bulevarde largi în cer mama ta țese pânză neagră pentru oglinda fiicei rătăcitoare
aici e o liniște de poți să numeri pe degete rudele ce mai respiră străin și îndepărtat printre stânci
(doar neoanele rămân veșnice doar neoanele construindu-ți o anatomie imperfectă)

apoi
dincolo de trupul meu
se aud pași mărunți tropăind prin intersecție rondul e complet
un du-te-vino simplu și clar de litere care se așează cuminți în patul pregătit pentru toamnă
din dulapuri cad cu zgomot schelete sănătoase dar carnea mi-e încă tânără
și oricum
la marginea țării de-i spune românia dacă ai o geantă de voiaj uriașă poți călători ieftin și confortabil
neoanele vor lumina mereu iar asta e îndeajuns

vom întinde năvoadele spre ape mai tulburi până când...

chiar așa

până când?

asculta poezia in lectura autoarei