sunt există ceasuri binecuvântate și grele
sunt întâlniri misterioase de sus
cine are un ideal nu disperă-n strâmtoare
creștinul și musulmanul trudesc cu folos
totul pare predestinat și toți suntem orbi
până când totul se inversează
prozaicul devine poezie (și ce poezie!)
ceea ce pare stea ce se stinge
va fi dacă nu plângi o stea ce răsare
valea coborâtoare spre hăuri negre
va fi drum către pisc dacă nu te întorci
durerea că până și sentimentele ostenesc
va deveni optimismul înlăcrimat al acelui fior
ce face din lutul amar smochine dulci

și atunci înțelegi, da, că poezia nu piere
luminile din supermarket, nu
nici măcar Farul din Alexandria
și în nici un caz Biblioteca
nu ascund nici biserica, nici moscheea
pentru că nu pier ușor valurile, vânturile
peștii, firul de iarbă, nici bieții tritoni
nici iepurașii ce sar de un metru în calea iubirii
nici macii de pe marginea autostrăzii
spre marea uitare, spre marea uitată
și atunci ploaia de vară și toamnă
ți se se adună-n cosițe dormite în fân
fiecare picătură oglindind
șiruri de plopi rătăcitori spre infinit
căzuți fiecare din steaua de deasupra sa

și deodată totul se inversează
prozaicul devine poezie (și ce poezie!)
din țărâna umedă zvâcnește luciul plugului
și brusc străfulgerat de revelație
exaltat de înfrățirea globală
creștinul odihnindu-se la capul ogorului
recunoaște o fărâmă de adevăr în fum
și în proverbul arab că un bărbat
nu poate avea toate femeile
dar e dator să încerce flămând
așa cum însuși soarele nu străpunge toți norii

și deodată totul se inversează
prozaicul devine poezie (și ce poezie!)
iar musulmanul privește cornul de aur
al lunii cu dor de cea mai apropiată lună plină
lopătând încetișor pe Marea Marmara
năuc sub un cer cu stele roșii ca macii
cu umbre adânci de plopi roșii tremurători
pipăindu-și a închinăciune pieptul
în dreptul inimii, șoptind în noaptea caldă
numai una, numai una, numai una