De ce mă las pradă acestei himere
ce-mi strânge în suflet doar dor de înalt,
când dinspre zenit vine numai tăcere
sculptată-n nadir într-un sfinx de bazalt ?

I-ascult necuvântul privindu-i muțenia
transmisă-ntr-un grai mie necunoscut
și-ncep, pas cu pas, să descopăr sluțenia
cuvântului fără sfârșit și-nceput.

Nu-s somn, nici trezii, doar iluzii în piatra,
ce-i simbol de veșnic cu chip albăstrui,
târziu părăsesc nemișcarea-i din Hatra,
tăcuta relicvă pierdută-n pustiu.

din ciclul ”100 de gânduri”