- Acoperă-mi nesăbuința cu noaptea măruntaielor tale!
gâlgâiau atunci, cuvintele sugrumate.

ce prost…

cu urme ascuțite de târșă, îți voi povesti totuși,
(acum, când nu mai am ce pierde ori câștiga)
cum mă surprindeau de multe ori stând uite-așa,
deșirat, într-un picior, precum cocostârcul singuratic,
undeva, în jurul lui 13, 14, pe scara mea imaginară:
minus infinit – plus infinit,
proptind cu ochii soarele
(care mă lăsa fix rece la aceea vreme),
dorind din răsputeri,
(cu opinteli, cu icnete și gemete,)
să spulber cercul zăvorit al ispitelor pubertății,
în direcția nord – sud a vectorului existențial,
penetrând…

(- Iartă-mi stângăcia cu care dau a gusta din ființa mineralelor tale, nearse încă!
mă surprindeam îngânând rușinat.)

…la-nceput mai mult din joacă, purtat în final,
de beția caldă prin intimitatea spațiului curb,
- cimitir al mineralelor cristalizate înainte de vreme -
bătrâna coajă uscată,
- pleoapă întredeschisă între ’năuntru și afară.

- Ferește-mă de spirala viforniței de afară!
imploram printre lacrimile neputinței mele.

- Zăvorăște-mă-n ăst loc protector, tăcut și fără griji,
zgâriat adânc în crucea a.d.n.-ului meu, tu,
prima și cea din urmă femeie a prea virginei mele pubertăți…
divină planetă, mai oarbă chiar decât bătrânul Homer!
zic
obosit de tot și de toate, sub umbra grea a jerbelor
mirosind a hârtie ieftină.